Cu ochii închiși #storytime

Cred că cel mai greu lucru de pus în practică este să rămâi optimist, să speri mereu că va fi bine, că ceva sau poate chiar totul se va schimba, că va fi bine și că nu vei mai avea de ce să te temi, nu vei mai avea motive să plângi, să fii trist și da, este cel mai greu să ai o atitudine ca asta, pentru că nu se va întâmpla niciodată să fii lipsit de orice grijă. Mereu va exista ceva care să te macine, care să îți umezească ochii, care să te facă să țipi și să arunci cu vorbe care nu ar trebui spuse.

Dar sincer, ne-am mai bucura oare de lucrurile frumoase dacă nu am experimenta și stări pesimiste ca acestea?

Probabil mi-ați observat lipsa de pe blog în ultima vreme. Trebuie să vă mărturisesc că am trecut prin momente îngrozitoare pe care nu am vrut să le împărtășesc, dar am trăit și momente superbe pe care am considerat că ar trebui să le păstrez pentru mine.

După noaptea trecută m-am gândit că poate ar fi ok să împărtășesc cu voi câteva din experiențele mele care m-au convins că viața este cel mai frumos dar pe care îl puteam primi și că orice moment greu poate fi depășit cu o atitudine pozitivă.

Acum 3 ani am ajuns pentru prima dată la urgențe după foarte multe vărsături. De la urgențe m-au trimis la spitalul de boli contagioase. Acolo mi s-a făcut o injecție. Am plecat acasă. Acum doi ani am ajuns din nou la urgențe cu o durere de cap îngrozitoare și cu alte multe vărsături care nu voiau să se oprească. Mi s-au făcut injecții. Am plecat acasă. Acum un an am ajuns din nou la urgențe cu o durere de cap care mă făcea să vreau să mor și cu zeci de vărsături. Mi s-au făcut injecții. M-am dus acasă. Eram obișnuită să se întâmple în fiecare an, însă doar după 6 luni am ajuns din nou la urgențe cu aceeași problemă. Mi s-au pus perfuzii, mi s-au făcut injecții, analize, radiografii… toate perfecte. M-am dus acasă. Acum două săptămâni din nou aceeași poveste, urmată de un alt episod noaptea trecută. Îmi amintesc că în taxi îmi doream să mor, pentru că simțeam că nu se numește viață ce trăiesc eu. Nimeni nu are soluție la ceea ce am, deci de ce să mă mai chinui? Însă după ce mi s-au făcut injecțiile, am ieșit puțin afară, am închis ochii și mi-am spus că o să fie bine.

Am fost întrebată de către neuroloaga spitalului de câte ori pe lună mă doare capul. Mi s-a părut amuzant că mă întreabă de câte ori pe lună, pentru că eu 4-5 zile din 7 mă plâng de dureri de cap. La un moment dat mă durea o zi da și una nu și îmi planificam activitățile importante în așa fel încât să nu pice în ziua cu durerea de cap. Atâtea investigații ca să mi se spună că sunt perfect sănătoasă și că nu se știe ce îmi provoacă migrenele. De fiecare dată când începe să mă doară capul am tendința să încep să plâng. Îmi este foarte frică, pentru că știu că mă așteaptă alte 8 ore la urgențe. De fiecare dată când mă aude mama că mă doare capul știe că trebuie să fie pregătită să meargă în orice moment la urgențe. Și acum mă gândesc că mâine, peste o săptămână, peste o lună, peste șase luni, peste un an sau peste nu știu cât timp voi ajunge din nou în același pat de spital de care deja îmi e scârbă.

În tot acest timp de avut migrene, am trecut prin perioade foarte urâte în care îmi doream efectiv să nu mai exist, să se termine tot, să nu le mai complic viața persoanelor din jurul meu și cu problemele mele, însă de un an, chiar și când ajung la urgențe, încerc să zâmbesc. Nu pot să vă mint, tot plâng când ajung acolo, pentru că nu este cel mai fericit loc de pe planetă, însă îmi spun în minte că va trece, că voi ajunge acasă și că voi fi bine. Din când în când mai apar în sală și copii care când mă văd mai mare decât ei mă întreabă o mulțime de lucruri care mă amuză și mă fac să zâmbesc.

Noaptea trecută, din păcate, o fetiță de doar 8 luni a ajuns în patul de lângă mine cu convulsii și îmi venea să plâng, așa că am ieșit puțin afară să îmi revin. Ce m-a făcut să zâmbesc a fost felul în care doctorița și asistentele o mângâiau pe cap și vorbeau cu ea. Nu îmi venea să cred că un suflet atât de mic și nevinovat trebuie să treacă prin așa ceva. În aceste momente problemele mele nu mi se mai par importante. Mă gândesc mereu că există cazuri mult mai grave.

În ciuda acestor momente grele prin care trec atât de des, există o mulțime de lucruri care mă fac fericită. Iubesc plimbările cu mașina, pentru că mă fac să conștientizez, uitându-mă pe geam, câtă frumusețe există în jurul meu, iubesc bebelușii, pentru că nimic nu e mai pur decât zâmbetul lor, iubesc să le zâmbesc oamenilor pe stradă și să mă bag în vorbă cu ei, iubesc să îmi plimb câinele dimineața devreme, iubesc să mă plimb în natură, iubesc să scriu, să citesc, iubesc să îmi vizitez bunicii la țară, iubesc să petrec timp cu sora mea, cu mama mea, cu iubitul meu, mă bucur de lucrurile noi pe care le învăț de la profesori, mă bucur că există atâtea melodii frumoase care ne încântă auzul, iubesc să mângâi câinii și pisicile de pe stradă, iubesc să le dau să mănânce, iubesc să intru în anticariate, să privesc florile, să privesc tablouri, să merg la conferințe, la expoziții, la teatru, la cinema, iubesc să îmi decorez camera, iubesc luna, soarele, norii, stelele, iubesc zilele însorite și zilele ploioase și iubesc multe alte lucruri care îmi fac viața mai frumoasă în fiecare zi.

Rugămintea mea către voi este să nu vă lăsați doborâți de gândurile negative. E important să fim puternici și să fim conștienți că după orice rău, urmează bine, că viitorul ne pregătește o mulțime de surprize pe care trebuie neapărat să le trăim. Închide ochii și gândește-te la toate lucrurile pentru care ești recunoscător. Este imposibil să nu existe ceva care să te facă să zâmbești. Stai cu ochii închiși pentru câteva minute și bucură-te de câte lucruri minunate există în lume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *