CUM AM AJUNS SĂ AM UN CÂINE CÂND RESTUL FAMILIEI ERA ÎMPOTRIVĂ

Sunt mare iubitoare de animale. Mereu am fost. Mereu voi fi. Mi-am rugat mama ani buni să îmi ia un animal de companie, însă am primit mereu un răspuns negativ. Să nu se înțeleagă că mama nu iubește animalele. Le adoră. Problema este că locuim într-un apartament, iar pe ea o îngrijora ideea de a face curat non stop după un animăluț. 

De-a lungul timpului am cunoscut cât de cât traiul cu aceste ființe minunate în casă. Mai întâi am primit o broască țestoasă (nu îmi mai aduc aminte cât am ținut-o, însă am dat-o cuiva care avea curte și m-am bucurat să aflu mai târziu că se plimba mereu prin grădină), apoi am avut un iepure (a sfârșit prin a fi dus la țară) și, bineînțeles, am avut grijă de câinii prietenelor mele. Ideea e că mama nu a fost deloc încântată de faptul că lătrau, făceau în casă și stăteau numai în picioarele noastre. 

Cu toate astea, am continuat, spre disperarea mamei, să îmi doresc un animal de companie. Cei care mă cunosc știu că eu și mama nu obișnuim să ne certăm. Ei bine, acesta a fost singurul motiv de ceartă serioasă dintre noi două. Înțelegea că îmi doresc și era şi ea nervoasă pe ea că nu poate face nimic în privința asta, întrucât îi era teamă că nu va face faţă.

În ultimii ani am insistat pe faptul că vreau un câine. Evident, alte certuri care se lăsau cu plânsete din cauza faptului că nu picam de comun acord. Îmi spunea că îmi voi putea lua și 10 când voi sta singură. 

În iunie 2018 m-am hotărât că nu mai vreau să aștept și am început să caut anunțuri cu tot felul de câini. O să vă scriu la sfârșit de ce nu am adoptat unul.

Am căutat zi și noapte anunțuri. Nici nu mă puteam hotărî de care vreau. Știam că trebuie să fie mic pentru ca mama să îl accepte.

Am găsit în cele din urmă anunțul perfect. Deja îmi imaginam cum îl țineam în brațe. Aveam de gând să îi aduc mamei câinele la ușă și să nu mai renunț la el.

În săptămâna aia am fost la bunici la țară și mama era într-o stare foarte bună. Ne-am dus în grădină să adunăm coacăze negre (îmi aduc aminte perfect, pentru că a fost momentul meu de glorie) și am început să îi spun că m-am hotărât să îmi iau un câine, că îl iau din banii mei, că voi avea grijă de el, că îl voi plimba (obișnuiam să mă culc dimineața și să mă trezesc seara, ceea ce era imposibil dacă aveam un câine pe care să trebuiască să îl plimb) și că nu are ce să mai facă în privința asta. A început să râdă. Era un râs nervos. Mi-a zis Să te prind că nu te ocupi de el”. După atâția ani de certuri pe tema asta, reușisem. 

Ajunsă acasă o sună pe sora mea să îi spună. Ea, care într-un timp își dorea la fel de mult ca mine un cățel, a început să se crizeze că doar nu îi aduc un câine în casă, că nu o să facem față. Mama a început iar să fie supărată, însă nu mi-a spus că ar trebui să renunț la idee. Bunicii mei spuneau și ei că nu e ok să ai un câine la apartament.  

A doua zi am aflat că micuţul s-a îmbolnăvit și că nu îl mai puteam lua. Am mai petrecut ceva timp căutând anunțuri până când am găsit unul. Trebuia doar să merg la București să îl iau. 

Pe 13 iunie sora mea termina facultatea și trebuia să mergem la București. Era ziua în care îmi puteam lua în sfârșit un cățeluș. Am așteptat cu nerăbdare să se termine festivitatea. Am sunat să întrebăm unde se află locul respectiv și ne-am bucurat enorm că era vorba despre un cabinet veterinar (Happy Taz vet), deci toți câinii puteau fi cumpărați vaccinați la zi, deparazitați și microcipați. 

Am intrat în clinica veterinară și ne-a ieșit în cale o domnișoară drăguță care a întrebat Ați venit pentru cățeluș?” și am răspuns cu zâmbetul pe buze Da”. S-a dus să îl ia. Când am văzut cu ce se întoarce în brațe mi-a venit să plâng. Era un suflețel mic. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată și urma să fie al meu. Tot ce am putut să zic a fost Micule” și l-am luat în brațe. Tremura foarte tare. A făcut și pipi pe mine, dar asta nu mi-a stricat starea de fericire. I-au făcut actele, chiar și pașaportul. I-am pus numele Benji. Am cumpărat tot ce era de cumpărat și ne-am urcat în mașină. Tot drumul mi-a fost teamă că i se va face rău, că vom face accident sau că ceva se va întâmpla care să mă despartă de el.

Dar hei, am ajuns acasă! Acolo ni s-a spus că sunt șanse mari să se acomodeze greu, însă a început să se joace din prima. A mâncat și a dormit bine. Eram pregătită să am grijă de el. Sora mea a venit de la București doar ca să îl vadă. E înnebunită după el. A fost din prima clipă în care l-a văzut. A doua zi l-am dus la bunici și le-a plăcut la nebunie.

Ghiciți cine îi arată acum câinelui mai multă iubire decât mie!? MAMA! Ghiciți pe cine ignoră mama ca să stea cu Benji!? Pe mine! Ghiciţi cu cine doarme mama în pat!? Exact. Cu Benji. Ghiciți cine aude toată ziua în casă Iubirea mea/Puiul meu drag”!? Eu! Și nu îmi sunt adresate mie…

Știam că îl va iubi atât. Știa și ea. A fost și este o rază de soare în viețile noastre. 

Nu am vrut să vă plictisesc cu povestea mea, ci să vă arat că nimic nu este imposibil. Toată lumea era împotriva dorinței mele, dar nu a contat.

Țineţi cont de următoarele aspecte: 

  • Trebuie să vă doriți asta din tot sufletul;
  • Trebuie să fiți responsabili;
  • Trebuie să conștientizați că există niște costuri;
  • Trebuie să știți că nu este o jucărie, ci o ființă care trebuie îngrijită;
  • Trebuie să știți că sunt la fel de greu de îngrijit la început ca și bebelușii;
  • Trebuie să le promiteți părinților că îi veți plimba, chiar și dimineața când vă doriți doar să dormiți mai mult;
  • Trebuie să le promiteți că veți strânge după ei, că îi veți duce la veterinar, că le veți da apă în permanenţă şi mâncare de 2 sau 3 ori pe zi; 
  • Trebuie să vă țineți de promisiuni.

Asa le veți arăta părinților că sunteți cu adevărat responsabili. Și dacă nici așa nu merge, faceți ca mine, strângeți bani pentru el sau adopaţi și nu renunțați până în momentul în care vedeți că toată lumea s-a îndrăgostit de el.  Nu este cazul doar la câini, ci și la alte animale. Nu este ușor să ai grijă de ele. Este destul de dificil, dar nu imposibil. Contează că ele merită tot efortul din lume.

Voi scrie în curând și un articol despre ce presupune creșterea unui câine (în special în apartament), deoarece vreau sa vă asiguraţi că puteţi face faţă şi că le puteţi demonstra asta şi părinţilor voştri.

De ce nu am adoptat? Îmi doream un câine de doar câteva luni, ca să îmi fie ușor să îl obișnuiesc cu noi. Îmi doream un câine care să nu crească mare, iar dacă adoptam un câine mic de la adăpost nu știam cât crește. Au fost cazuri în care veterinarii au spus că nu vor crește mari, dar au ajuns la peste 30 de kilograme. Îmi doream un câine care să fie făcut să poată trăi la apartament (unii câini au nevoie de mai multă libertate). Îmi doream un câine perfect sănătos. Este foarte costisitor când se îmbolăvește. Ca să iei un câine din adăpost trebuie să te asiguri că este sănătos, făcându-i un control sau niște analize. Dacă afli că are ceva, investești mult în tratamentul lui, iar eu, ținând cont de faptul că l-am luat din banii mei, nu îmi permiteam. Când voi avea banii mei voi dona tot ce trebuie către adăposturi. 

Mă întreb de ce oamenii au impresia că este rău să cumperi un câine. Cei puși la vânzare nu au neapărat o viață bună. Câinii din pet shop-uri sunt ținuți în cutiile alea de sticlă micuțe zile și nopți întregi, exact ca într-un adăpost, doar că pentru ei mai dai și bani ca să îi salvezi. 

Înainte să o conving pe mama, mergeam mereu la un pet shop din oraș. Între pereții ăia de sticlă erau un Shih Tzu și un Bichon Maltez. Au stat acolo săptămâni întregi. Shih Tzu-ul a fost cumpărat în cele din urmă, iar fetița care a mai rămas era mereu tristă până să vină cineva care să se joace cu ea prin geam. Voia atenție. Voia să fie iubită. M-am rugat de iubitul meu mult timp ca să își convingă părinții să o ia de acolo. Avea părul lung, încâlcit, neîngrijit. Veterinarii nu prea recomandă să se cumpere câini din pet shop pe motivul că vin cu diverse boli. Aveau dreptate. Iubitul meu a cumpărat cățelul și avea otită. După un an, încă nu îi place să fie atinsă la urechi. A căpătat o sensibilitate. 

Oricum, am luat 3 câini de pe stradă și câteva pisici pe care le-am dus la țară. Bunicii mei au avut mereu grijă de animale, de aceea am avut încredere că vor trăi mai bine decât pe stradă la ei. 

Abia aștept să am casa mea. Vreau o curte mare, ca să pot crește mulți câini. Ador câinii de talie mare. Recunosc, îmi mai doresc câini de rasă, însă îmi propun să salvez și suflețele de pe stradă sau din adăposturi, fie ei și maidanezi. Au și câinii de pe stradă ceva al lor, că altfel nu îmi explic cum mă opresc să îi mângâi pe toți. Mi se umple inima de bucurie când îi văd cum dau din coadă.

Știu că m-am abătut de la subiect, dar vă rog, dacă aveți posibilitatea să țineţi animale în casă, măcar pe timp de frig, nu ezitați să o faceți. Nu ezitați nici să le puneți o pătură în scara blocului și să le lăsați să stea acolo. Nu ezitați nici să le dați ceva să mănânce sau să le puneți undeva un recipient cu apă. Nu ezitați să fiți buni cu ele, pentru că ele sunt bune cu noi. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *