Puterea de a merge mai departe #storytime

Am 18 ani și am cunoscut depresia.

Am stat luni bune să mă gândesc dacă ar trebui să împărtășesc această experiență cu voi sau dacă ar trebui să o țin pentru mine. Astăzi am decis să îmi scriu povestea aici în speranța că pot ajuta alte persoane care sunt în aceeași situație în care am fost și eu. Sunt conștientă că voi fi criticată și că va părea că vreau doar atenție, dar credeți-mă, am trecut de multă vreme peste acea fază în care îmi păsa cum mă vede lumea și ce cred alții despre mine. Este povestea mea. Este despre mine și despre ceea ce vreau să transmit.

La 13 ani s-a aprins o scânteie în mine care m-a făcut să cred că viața este inutilă. Trăim că să murim. Eram sadică și credeam că e cool să fii așa. Aveam probleme și nu am acceptat ajutor. Eram eu și restul lumii. Stăteam cu orele închisă la mine în cameră fără să mănânc, fără să vorbesc cu nimeni. Într-o noapte, aflându-mă într-un moment dificil, am vrut să mă sinucid. Citisem despre felul în care și-a luat viața o adolescentă și având la îndemână acel obiect, m-am decis să îmi fac rău. Plânsesem 4 ore și stăteam pe gresie în baia pensiunii în care mă aflam. Eram deshidratată și nu mai gândeam. Am fost oprită de cineva și îi sunt recunoscătoare și în ziua de azi. Nu știu dacă aș fi avut curajul să o duc până la capăt, însă asta nu mai contează. E important că nu am făcut-o.

            Ajunsă acasă am decis să îi spun mamei mele ce prostie era să fac. Mereu am simțit nevoia să îi spun tot ce simt, tot ce trăiesc. Am plâns amândouă în acea zi. Nu ne-am putut abține. Iar ea… a continuat să plângă pe la spatele meu timp de 4 ani. Voia să îmi demonstreze că viața merită trăită, iar dacă aș fi văzut-o plângând nu m-ar fi ajutat.

            În anii ce au urmat am continuat să îmi doresc să mor, să îmi fac idei despre cum aș putea să o fac, însă mereu m-a oprit suferința pe care i-aș fi provocat-o mamei. Nu merita așa ceva. Mi-am petrecut nopți întregi plângând. Lipseam de la liceu de frica de a nu face vreo criză, așa cum îi făceam mamei zi de zi.

            Într-o seară am făcut o criză urâtă. Tremuram și țipam cât mă țineau plămânii. Îmi era frică de mine. Mama mea plângea și mă implora să merg la psiholog. Asta făcea mereu. Consideram că psihologii știu doar să manipuleze, nu să vindece, motiv pentru care am tot refuzat să apelez la unul.

            Bunicii, iubitul, mama și sora mea plângeau. Intrau peste mine în cameră doar că să verifice dacă sunt vie, dacă mă mișc, dacă respir. Conștientă de suferința pe care o cauzam celor din jurul meu, am decis să primesc ajutor. Problema mea era cu mult peste psihologi, așa că prima mea ședință cu un specialist în acest domeniu a fost cu un psihiatru.

            Îmi punea întrebări și vedeam pe fața lui că îl îngrozesc răspunsurile mele. La finalul conversației am primit diagnosticul: depresie. Mi-a prescris antidepresive și m-a rugat să ne vedem săptămânal. După un timp, m-a convins că ar trebui să merg și la el și la un psiholog în paralel. Mi-a recomandat pe cineva și m-am conformat de dragul mamei.

            Prima mea vizită la psiholog mi s-a părut inutilă. Femeia cu care vorbeam îmi dădea senzația că într-adevăr este vorba despre manipulare. Era doar în capul meu. Am rărit vizitele la psihiatru și le-am făcut mai dese pe cele la psiholog. Psihologul nu este o persoană care îți spune „Va fi bine” și atât. De fapt, este o terapie prin conversație. Vorbitul cu cineva cu experiență este cel care te face bine. Îi puteam spune absolut orice. Dacă aveam vreo problema, îi puteam scrie un mesaj, iar ea era acolo pentru mine. Ea a fost cireașa de pe tort în ceea ce-mi privește vindecarea.

            Starea mea s-a schimbat la 2-3 luni după ce am început să iau pastilele.  Nu mi-am dat seama când au început să funcționeze, însă mama mea da. Eram o altă persoană. Nu eram vindecată complet, însă eram pe drumul cel bun. Cu fiecare lună devenea din ce în ce mai bine.

            Am aproximativ o lună de când mi-am încetat tratamentul. Sunt fericită. Iubesc și sunt iubită. Nimic nu e mai important. Am momente în care sunt tristă? Evident, însă știu că dacă azi sunt tristă, mâine pot fi fericită. Știu că stările de rău sunt trecătoare și că nu mă mai pot pune la pământ, așa cum obișnuiau să o facă în trecut. Știu că sunt puternică și că pot trece peste orice situație. Încă mai plâng. De exemplu, plâng atunci când aflu de animale care au fost bătute de oameni pentru amuzament, însă vreau să trăiesc că să schimb asta. Vreau să trăiesc pentru a putea să experimentez lucruri noi, pentru a face bine, pentru a cunoaște oameni, pentru a mângâia animale, pentru a vedea cum cresc florile, pentru a vedea cum cad frunzele… Vreau să trăiesc.

            Le mulțumesc familiei, iubitului meu, psiholoagei mele care mi-a devenit prietenă, psihiatrului meu și, foarte important, câinelui meu, pentru că atunci când sunt tristă își lipește năsucul umed de fața mea și îmi trece. Le mulțumesc și profesorilor care au trecut dincolo de materia lor și mi-au arătat că deși lumea nu e așa cum ne dorim să fie, o putem schimba. Le mulțumesc persoanelor care m-au criticat și care încă o fac, pentru că fără ei nu aș mai fi fost astăzi atât de nepăsătoare față de părerile negative ale lumii.

            Ca să evit „Ce ți-a lipsit?”, „De ce ai vrut să faci asta la doar 13 ani?” și alte întrebări de genul ăsta, o să vă răspund acum. Nu știu ce a declanșat asta. Psihiatrul meu a spus că m-am maturizat prea rapid. Consider că filmele și cărțile nepotrivite au contribuit la starea aia. Părinții mei au divorțat când eram mică și niciodată nu mi-a părut rău, pentru că mama mi-a oferit libertatea pe care tata nu ar fi acceptat-o, însă s-a demonstrat că lipsa tatălui a contribuit într-un fel la personalitatea mea. Mama și sora mea au trecut și ele prin multe dificultăți pe care, fără să își dorească, mi le-au transmis și mie. Partea bună e că am învățat din greșelile lor, deci nu a trebuit să experimentez lucruri negative pe pielea mea. Au existat probleme de sănătate în familia mea. Dacă mi-ați citit articolul „Cu ochii închiși” știți că și asta a contribuit la agravarea stării mele depresive.  Au fost multe lucruri mărunte care mi-au indus depresia, însă acum sunt multe lucruri mărunte care mă fac fericită, nu mă mai întristează.

            Dacă va confruntați cu această problemă să nu vă fie teamă să cereți ajutor. Nu veți reuși singuri.

            Trebuie neapărat să menționez că îmi consider mama cea mai puternică femeie din lume. Nu vreau să îmi imaginez cum este să vină copilul tău la tine să îți spună că vrea să se sinucidă. A fost lângă mine în fiecare clipă și regret că nu am ascultat-o de la început.

            Mi-am spus povestea pe scurt. Ar mai fi lucruri de adăugat, însă nu vreau să vă plictisesc. Dacă aveți nevoie de mine, sunt aici, în spatele unui ecran, gata să vă ajut sau să vă răspund la întrebări. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *