Atunci când ai un suflet trist

Este duminică. A cincea zi din an, ca să fiu mai exactă. Încep să scriu asta la 15:26. Nu că ar conta pentru voi, dar contează pentru mine. Contează, pentru că este momentul în care îmi recunosc mie însămi că m-am mințit și, în mod indirect, v-am mințit și pe voi. Dar astăzi mă voi deschide în fața voastră în speranța că măcar o părticică din mine se va vindeca.

Scriu asta plângând. Este a treia oară când plâng pe anul ăsta. Plâng, pentru că trebuie să recunosc lucrul de care mi-a fost cel mai teamă: încă sufăr. Am fugit de depresie ca o nebună. Când mi-am terminat  tratamentul m-am bucurat enorm. Mă simțeam liberă. Am crezut că voi fi dependentă de antidepresive toată viața și am fost mândră de mine când am renunțat la ele. Îmi aduc aminte cum m-am dus cu rețeta odată la farmacie, iar fata de acolo mi-a spus „Ți le dau, dar promite-mi că e ultima dată când vii după ele”.  Și am sperat să fie, dar nu a fost. A fost un drum lung, pe care am reușit să îl parcurg și să ies învingătoare, ca la final să cad din nou. Și simt că nu mai pot.

Mi-am zis „Sunt doar niște stări. Trec”. Mi-am zis „Nu o să iei iar pastilele alea. Poți fără ele. Toată lumea are perioade proaste. Asta nu înseamnă că ai depresie. E o zi proastă. Trece”. Și zilele proaste nu au mai trecut. Și tot ce făceam era să învăț, să am migrene, să merg la spital, să dorm, să mă întorc și să o iau de la capăt. Și cam asta fac și acum.

Mi-a dispărut pofta de mâncare. Mă forțez să mănânc și mănânc numai cât să nu cad din picioare.

Am coșmaruri. De mult timp. Îmi e frică să mă mai culc. Îmi e frică să dorm cu lumina stinsă. Și nici atunci când deschid ochii nu se opresc. Văd forme, persoane care se mișcă în jurul meu până când îmi ies din amorțeală și pot să fug la întrerupător, ca să aprind lumina.

Sunt o persoană rece. Mereu am arătat latura mea dură oamenilor din jurul meu. Mereu am urât să arăt afecțiune, dar mereu am vrut să primesc. Mereu mi-a fost greu să arăt ce simt prin gesturi. Poate de-aia m-am și apucat de scris. Iar acum, evit să intru în conversații profunde, pentru că simt că am devenit prea sensibilă și nu vreau să arăt asta. Îmi dau lacrimile din orice și urăsc să plâng în fața oamenilor. Și mereu primesc reproșuri că nu îmi dau interesul în relațiile cu ceilalți, dar adevărul e că simt că am obosit să ascund cum sunt acum și știu că și dacă nu aș mai face-o, ei nu ar înțelege. Aș primi „Of”, „Sper să te simți mai bine”, „Îmi pare rău că eșți așa” și atât, deci la ce bun?

Nu vreau iar la psihiatru. Nu vreau iar pastile. Nu vreau iar la psiholog. Nu vreau să o iau de la capăt. Vreau doar să sper că trece de la sine. Naivă. Știu. Îmi aduc aminte că i-am spus psiholoagei mele la o ședință „Oamenii fericiți sunt naivi”. Și acum parcă aș vrea și eu să fiu naivă.

Urăsc cuvântul „depresie”. Mi se pare un cuvânt greu și utilizat prea des, chiar și atunci când nu e cazul. Dacă te-a părăsit iubitul la 14 ani, nu e depresie, e naivitate. Vedeți câte forme are naivitatea?

Evident că cea  mai des primită întrebare este „Dar de unde depresia asta a ta?”. Și cred că nimic nu mi se pare mai greu decât să dau un răspuns concret. Toată lumea crede că sufăr din  vreo despărțire sau ceva copilăresc și fac eu totul mai grav în capul meu. Nu am suferit și nu sufăr din vreo despărțire. Și nici din ceva copilăresc. Sau cel puțin, așa consider eu. E o stare de tristețe care a pus stăpânire pe mine și nu mă mai lasă. Dacă m-ar pune cineva să mă caracterizez într-un cuvânt, aș putea spune „tristă” fără probleme, pentru că nu aș minți. Sunt o persoană negativistă și am tot încercat să mă schimb. Mă întristează lucruri pe care alți oameni le ignoră.

În noaptea de anul nou, mă abțineam teribil de tare să nu plâng, pentru că eram cu niște prieteni. Mă uitam  la focul de artificii și auzeam în jurul meu numai oameni bucurându-se. Eu nu puteam să mă bucur, pentru că undeva, niște oameni sufereau, niște animale se ascundeau de frică, iar eu nu puteam să fac nimic.

Mă întristează că trăim într-o lume în care sunt spânzurați căței în centrul Bucureștiului. Mă întristează că trăim într-o lume în care e considerat ceva amuzant să faci glume cu pocnitori pe oameni și animale. Mă întristează că trăim într-o lume în care oamenii nu ies la vot, că „nimic nu se va schimba”. Mă întristează că luăm ca modele oameni care nu știu să vorbească propria limbă, care nu au pic de cultură generală. Mă întristează că dăm banii pe cele mai scumpe lucruri, pe care le vom schimba într-un timp foarte scurt, pentru că se demodează, dar nu putem dona pentru adăposturi, spitale, biblioteci…

Am plâns când a ars Amazonul. Plâng și acum când arde Australia. Nu vreau să îmi imaginez prin ce chinuri trec locuitorii, prin ce chinuri au trecut cele 500 de milioane de animale înainte să își tragă ultima suflare. Am lacrimi în ochi de fiecare dată când aud de inundații sau că s-au topit și mai mulți ghețari. Plâng, pentru că planeta moare sub ochii noștri și noi căutăm să vedem în ce scandal s-a mai implicat X, ce geantă și-a mai cumpărat Y, cu cine s-a sărutat Z.

Poate sunt eu exagerată. Poate sunt eu tâmpită că mi se umezesc ochii instant dacă văd o pisică cu coada tăiată, un câine șchiopătând, oameni bolnavi, dezastre naturale. Dar prefer să fiu tâmpită decât indiferentă față de așa ceva.
 

Și cred că știu mai bine decât mulți, că e normal să existe rău și bine. E normal să existe oameni buni și oameni răi. E normal să se moară, pentru că suntem muritori. E normal ca natură să se mai comporte și ciudat. E normal să existe partide de stânga și partide de dreapta. E normal să existe curat și murdar, ieftin și scump, urât și frumos. E normal să existe oameni bolnavi și oameni sănătoși. E normal să existe diversitate.  E normal să existe un echilibru. Dar nu există. Balanța se înclină spre rău și foarte puțini sunt conștienți de asta.

Sunt în depresie, pentru că îmi pasă prea mult, pentru că mă stresez prea tare. Uneori mă stresez atât de tare, încât îmi apar pete pe mine. Nimic din viața mea nu merge așa cum mi-aș dori, pentru că nu pot să mă concentrez pe propria-mi persoană. Și mor de ciudă și pe mine, că eu stau ca proasta și plâng, și alții ar da orice să aibă ce am eu. Știu și asta. Să nu credeți că nu știu. Sunt recunoscătoare pentru ce am. Nu vreau lucruri materiale, deși recunosc că uneori mă bucur și la ele. Vreau să învăț să accept că nu am puterea să schimb nimic de una singură. Vreau să nu mă mai urăsc pe mine însămi.

Și cel mai tare și mai tare urăsc la mine migrenele. Nu știu dacă ați avut vreodată o migrenă. O migrenă nu e o durere de cap. O migrenă ai atunci când simți că vrei să te dai cu capul tare de ceva, că să bubuie și să mori naibii, să scapi de durerea aia. Simți că vrea creierul tău să se sinucidă și că se strânge cu o funie, dar nu are puterea să o facă până la capăt. Și de puternice ce sunt durerile, vărs și nu mă mai opresc până nu ajung la urgențe. Și la urgențe, vă dați seama, dă-i și plângi, Alexandra, că sistemul e de căcat, că ești tratată ca pe ultimul om, că doctorul de gardă își bea cafeaua cât oamenii țipă de durere în salon, că știi că o să mai dai pe aici de 10.000 de ori până mori, că nimeni nu îți găsește tratament. #noproblem

Mi-a dispărut orice urmă de ambiție. Și de fiecare dată când am mai mult de învățat sau chiar și când nu am, dar îmi zic eu „Bă, azi parcă aș învăța”, mă ia o durere de cap și trebuie să stau la pat toată ziua, întrebându-mă cu ce am greșit.  Chiar am ajuns să mă consider proastă. Am pierdut foarte multe zile zăcând și în zilele alea puteam să citesc, să văd un documentar, să fac ceva util. Acum, dacă mă concentrez mai mult de jumătate de oră la ceva, 90% o să mă ia o durere de cap, mare minune dacă nu se lasă cu vărsături. 

Îmi e dor să nu mă simt un om bolnav.

Știți ce e diferit acum față de data trecută când am fost în depresie? Că nu m-aș mai chinui nici măcar o secundă să încerc să mă sinucid. Poate pentru că mi-a devenit indiferentă propria-mi existență. Sau poate pentru că, totuși, văd rostul zilelor mele atunci când mă trezește Benji dimineața. Măcar el să îmi aducă stări de bine. Deși, uneori, cu mintea mea bolnavă, mă așez lângă el și încep să plâng, că știu că nu o să îl am la nesfârșit.

Mi-ați văzut pozele, nu? Cred că în 2019 am avut cele mai multe poze în care am zâmbit. Mi-ați scris că vă bucurați că mă vedeți mai fericită, că par pozitivă, că evoluez frumos. Mi-ați scris cuvinte atât de frumoase despre mine, că aproape le-am crezut și eu. Îmi pare rău că am părut ceea ce nu am fost. V-am mințit fără să vreau. Nu vreau să mai fiu așa. Știu că sunteți sătui să vedeți pe toate rețelele oameni care vor să pară fericiți, dar realitatea este alta. V-am zis, într-un timp, credeam că și eu sunt fericită. Dar acum nici nu mai cred în fericire. Cred în stări de bine. Trecătoare, evident.

Mă uităm în arhiva poveștilor de pe Instagram și am realizat că așa v-am făcut să mă urmăriți, fiind sinceră cu voi aici. Obișnuiam să scriu des pe blog și îmi dadeați mereu mesaje cu privire la articole. Nu vreți să vedeți „influenceri” care din 10 postări, în 8 fac reclame. Căutați oameni pe care să îi vedeți exact așa cum sunt ei. Asta caut și eu. Asta o să încerc să fiu și eu.

Am scris prea multe rânduri. Dar m-am oprit din plâns. Am spus prea multe, dar nu suficient. O să vă țin la curent cu starea mea. Sunt convinsă că mulți dintre voi vă regăsiți în ceea ce am scris. Sper să aveți mereu curajul să spuneți ceea ce simțiți. Negarea nu duce nicăieri. Vă spun din experiență. Și vă mai spun să nu mai credeți tot ce vedeți. Să nu fiți invidioși pe alți oameni, pentru că nu știți ce se ascunde în spatele unor poze, unor zâmbete, unor haine scumpe. Atunci când ai un suflet trist, o călătorie, un telefon sau niște like-uri, nu te vor face fericit.

Când v-ați considerat ultima dată cu adevărat fericiți?

Asta sunt eu. Acum. What’s next?

#lovemylife 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *